fiecare secundă smulge o bucată din mine,
până mâine voi fi un schelet cu oasele ciobite.
nu pot să mai privesc sau să vorbesc
sunt un bolnav cu amintiri rupte.
nu demult aveam aripi, şi-i priveam pe toţi de sus
nimeni nu mă atingea, erau prea mici.
.........................
azi, sunt o umbră călcată în picioare
bătută de vânt şi ploaie.
azi, şi moartea mă ignoră...

Apus...

Umblu în vârful inimii, să nu fiu auzit
dar bătăile sale mă dau de gol

încât lacrimile din pumn mi-au căzut rostogol....

Sunt singur.
Si nu te mai simt.
Nici cand ma atingi,sau te ating,
Nu te mai simt.....

Priveste-ma,apus de soare
ce plangi adesea violet.
In linistea ta curgatoare,
am venit sa il astept.

Masoara-mi timpul in ani,
chiar daca par doar secunde
sa stiu ca trecerea lui m-ajunge oriunde.
Sa-mi fie ochii-nainte si gandu-napoi
si sper sa ajunga la tine,la mine...la noi

"Uitarea venea...a venit
O lacrima cade jos,totul tace,
Lampa obosita a clipit...
Orice obiect atins sopteste: lasa-ma-n pace!"

“M-am intrebat atunci daca nu cumva e nevoie sa suferim ca sa discutam serios despre fericire. Daca nu cumva drumul spre Paradis trece obligatoriu prin Infern. Numai cel ce a cunoscut deznadejdea poate intelege violenta luminii din pictura lui Van Gogh.“